Am invatat ca acasa esti atunci cand esti conectat cu tine insuti, cand iti oferi spatiu, intelegere si iubire, cand lasi la o parte prejudecatile si asteptarile, cand nu mai alergi dupa ceva anume ci privesti fiece loc, intamplare, persoana – ca pe o lectie din care trebuie sa iesi mai bun, mai calit, mai intelept. Acasa este atunci cand esti impacat cu tine insuti. 

De la inceput nu a fost usor deloc. Cu banii pe care ii aveam pusi deoparte mi-am luat biletul de avion, mi-am schimbat laptopul- pentru ca stiam c-o sa am nevoie de unul ca sa pot sa intretin stilul de viata la care visam. Eu am plecat cu vreo 950€ in buzunar si inca vreo 1000€ pe card. Primele 4 luni nu am avut niciun job si nici urma sa pot gasi unul. A fost o provocare sa fiu linistita si increzatoare ca va fi bine, cu toate ca toate imi aratau contrariul. Alta provocare a fost sa fiu mereu singura, doar ca pe asta am trecut-o cu brio si mi-a placut atat de mult incat incepuse sa fie o provocare sa fiu printre oameni 24/7.

Amuzant e ca, acum cativa ani, nu imi imaginam ca as putea sa calatoresc asa. Mi se parea ca nu e pentru mine stilul asta de “backpacker”. Credeam ca este pentru hipioti. Niste prejudecati stupide, ca toate cele bazate pe necunoastere. Acum, nu ma mai vad carand un troller dupa mine si platind o avere pe cazare. 

Imi place mult sa dorm la cort si inca si mai mult la oameni acasa. Am folosit mult comunitatea de « couchsurfing » si ca gazda si ca oaspete, si e minunat. Asa ajungi sa cunosti locul si sa asculti povesti nebanuite. 

Dupa facultate am plecat la Damasc timp de 3 ani cu o bursa guvernamentala. Fix in ultimul an de bursa, a izbucnit razboiul din Irak si pentru o perioada scurta Saddam Husein a deschis granitele pentru strainii care doreau sa participe la actiunea “scuturi umane”, menita sa protejeze locatii strategice impotriva bombardamentelor trupelor coalitiei americane. Si cum pentru mine era singura oportunitate sa vizitez vestigiile Babylonului si ale Ninivei, nu am stat prea mult pe ganduri.  Nici la Ninive (actualul Mosul) n-am ajuns si nici n-am impiedicat inevitabilul, dar m-am indragostit de un rapsod idealist care studia araba tot in Damasc si care anima serile la centrala electrica din Bagdan, pe care, chipurile, o aparam cu trupurile noastre.

Cred că provocarea e atunci când mă întorc, nu când plec. Pe drum, cumva (o fi magie?) găsesc resursele și motivația necesară să trec de toate. Fie singură, fie mă ajută o persoană binevoitoare, mereu s-au rezolvat toate problemele. Însă atunci când ajung acasă trebuie să mă adaptez iar la un spațiu mic (la bloc, între betoane), în același oraș pe care îl cunosc de atâția ani (poluat, plin de oameni încruntați și mașini grăbite), însă am norocul prietenilor, care sunt aceeași, însă de fiecare dată alții. Ei îmi fac întoarcerile mai plăcute. În trecut aveam și episoade depresive post-călătorie pentru că nu știam să-mi gestionez foarte bine trăirile și emoțiile, însă îmi place să cred că acum pot găsi frumosul în orice, chiar și în cenușiul blocurilor ieșene.

Calatoria in sine se poate face singur sau impreuna. Nu trebuie sa astepti sa apara partenerul ideal, castigul la Loto, momentul zero sau jobul perfect pentru a calatori. Si se aplica la fel de bine si la 20+ si la 60+. Doar vointa, un plan bine pus la punct, ceva bani (nu neaparat foarte multi) si putina spontaneitate. Iar din proprie experienta pot spune ca orice deplasare in sine te maturizeaza, te face mai flexibil, dinamic, empatic si nu in ultimul rand tolerant, ceea ce este un castig imens. 

Afinitatea pentru calatorii am furat-o din carti. Romantizez situatii foarte usor si visez cu ochii deschisi. Mi-am dat seama ca experienta de a calatori este cea mai subiectiva forma de observatie. Asta te face sa traiesti momentul fara sa cauti un adevar, sa explorezi fara asteptari si sa inveti despre ce te inconjoara cu mai putine prejudecati.

Prima mutare din țară a fost în 2010 în Kiev, pentru un job. A doua a fost în 2011 în Cape Town, Africa de Sud, pentru dragoste. A urmat Germania în 2013 tot pentru dragoste și muncă. Dar abia anul ăsta în martie am plecat singurică pe drum, fără un plan anume, fără cineva care să mă aștepte la capătul celalalt. Iar singurul regret e că nu am făcut-o mai devreme.

Mi-am dorit de mult sa experimentez viata in alta tara si sa imi infrang frica si limitele cu atat mai mult in aceasta calatorie a mea solo, iar acum stiu ca totul se intampla cu un motiv.