e știu e că am ajuns  sa cunosc atât de multe realități despre care nici nu credeam ca exista, am ajuns sa joc în scurt-metraje în limba spaniola, sa organizez o conferință internațională despre lumea araba în Berlin, sa parcurg Camino de Santiago, sa vad un film de scurt metraj scris și regizat de mine, proiectat în cinematografele din Paris, sa înot cu o balena-rechin în Mexic, sa vizitez ferma de cămile a regelui în Bahrain, sa vorbesc zile întregi cu oameni din comunitățile rurale din India, sa iau un interviu ambasadorului Republicii Mauritius din Berlin, sa predau despre mediul înconjurător copiilor din Brazilia și multe altele. Acum știu ca de fapt pentru mine viata chiar nu e despre succes sau despre rezultatul final, ci despre ceea ce se întâmplă pe drum.

Vârtejul afectiv m-a purtat timp de două luni într-un roller-coaster amețitor, gol în stomac, emoții sufocante la propriu, mă trezeam cu toracele blocat într-un inspir sec care nu se mai întâmpla, au fost  momente în care a trebuit să-mi zic cu voce tare să respir și a trebuit să privesc în față emoția fiecărei persoane legată de plecarea mea, a trebuit să-mi iau rămas bun zilnic de la câte cineva, am trăit cu senzația că, dacă mai trebuie să spun la revedere cuiva, o să mă sparg, la propriu, în cioburi, pe podea.

After finishing my medical studies I went to Lourdes, France to start walking the Camino de Santiago de Compostela, a pilgrimage which crosses Spain. After that I did a backpacking trip to South East Asia, where I visited Thailand, Laos, Cambodia, Vietnam, and when I came back home for some time I worked as a teacher in my old primary school and saved some money to later volunteer with Syrian, Afghani, Pakistani refugees in Greece – Lesbos & Idomeni -, then I booked a one way ticket to Nepal, hiked to Mount Everest Base Camp, volunteered at a Rural hospital and from there took a flight to India where I spend most of my time

 Acum cativa ani citeam o carte de-a lui Paul Theroux despre Europa de Est si a doua zi m-am ridicat de pe canapea si m-am gandit sa merg exact pe unde a mers el, in timp ce ii citesc cartea. A fost ca si cum realitatea se imbina cu fictiunea. Am mers asa cu trenul prin Balcani si m-am oprit prin Cehia, Slovacia, Ungaria etc.

Am invatat ca acasa esti atunci cand esti conectat cu tine insuti, cand iti oferi spatiu, intelegere si iubire, cand lasi la o parte prejudecatile si asteptarile, cand nu mai alergi dupa ceva anume ci privesti fiece loc, intamplare, persoana – ca pe o lectie din care trebuie sa iesi mai bun, mai calit, mai intelept. Acasa este atunci cand esti impacat cu tine insuti. 

De la inceput nu a fost usor deloc. Cu banii pe care ii aveam pusi deoparte mi-am luat biletul de avion, mi-am schimbat laptopul- pentru ca stiam c-o sa am nevoie de unul ca sa pot sa intretin stilul de viata la care visam. Eu am plecat cu vreo 950€ in buzunar si inca vreo 1000€ pe card. Primele 4 luni nu am avut niciun job si nici urma sa pot gasi unul. A fost o provocare sa fiu linistita si increzatoare ca va fi bine, cu toate ca toate imi aratau contrariul. Alta provocare a fost sa fiu mereu singura, doar ca pe asta am trecut-o cu brio si mi-a placut atat de mult incat incepuse sa fie o provocare sa fiu printre oameni 24/7.

Amuzant e ca, acum cativa ani, nu imi imaginam ca as putea sa calatoresc asa. Mi se parea ca nu e pentru mine stilul asta de “backpacker”. Credeam ca este pentru hipioti. Niste prejudecati stupide, ca toate cele bazate pe necunoastere. Acum, nu ma mai vad carand un troller dupa mine si platind o avere pe cazare. 

Imi place mult sa dorm la cort si inca si mai mult la oameni acasa. Am folosit mult comunitatea de « couchsurfing » si ca gazda si ca oaspete, si e minunat. Asa ajungi sa cunosti locul si sa asculti povesti nebanuite. 

Dupa facultate am plecat la Damasc timp de 3 ani cu o bursa guvernamentala. Fix in ultimul an de bursa, a izbucnit razboiul din Irak si pentru o perioada scurta Saddam Husein a deschis granitele pentru strainii care doreau sa participe la actiunea “scuturi umane”, menita sa protejeze locatii strategice impotriva bombardamentelor trupelor coalitiei americane. Si cum pentru mine era singura oportunitate sa vizitez vestigiile Babylonului si ale Ninivei, nu am stat prea mult pe ganduri.  Nici la Ninive (actualul Mosul) n-am ajuns si nici n-am impiedicat inevitabilul, dar m-am indragostit de un rapsod idealist care studia araba tot in Damasc si care anima serile la centrala electrica din Bagdan, pe care, chipurile, o aparam cu trupurile noastre.

Cred că provocarea e atunci când mă întorc, nu când plec. Pe drum, cumva (o fi magie?) găsesc resursele și motivația necesară să trec de toate. Fie singură, fie mă ajută o persoană binevoitoare, mereu s-au rezolvat toate problemele. Însă atunci când ajung acasă trebuie să mă adaptez iar la un spațiu mic (la bloc, între betoane), în același oraș pe care îl cunosc de atâția ani (poluat, plin de oameni încruntați și mașini grăbite), însă am norocul prietenilor, care sunt aceeași, însă de fiecare dată alții. Ei îmi fac întoarcerile mai plăcute. În trecut aveam și episoade depresive post-călătorie pentru că nu știam să-mi gestionez foarte bine trăirile și emoțiile, însă îmi place să cred că acum pot găsi frumosul în orice, chiar și în cenușiul blocurilor ieșene.