A fost odata ca niciodată când, pentru a ajunge să pășești în afara granițelor patriei spre ținuturile făgăduinței din Occident, aveai nevoie de invitații, aprobări, traduceri autorizate, vizite la ambasade de tipul ce-cum-și-de ce, de nervi de oțel și o determinare de neclintit.  Unde mai pui și faptul că trăgeai după tine un țâr slab și speriat din cale afară (eu), care culmea, mai avea și un nume ciudat, iar ofițerul de serviciu părea să nu înțeleagă nici în ruptul capului cum de suntem înrudite. Da, fetița e în grija mea, da, am decizia judecătorească, da, am invitația autorizată de la Consulat, da, mergem în vacanță, da, ne întoarcem înapoi, tot zicea mama.