Mergeam ieri ruptă pe o stradă infectă din Mandalay plină de noroi, gunoi, trafic de oameni, mașini, autobuze, motorete, scutere, câini și căței și mă gândeam că tot ceea ce ai vrut vreodată de la viață e disponibil și la vedere ca într-un restaurant cu auto servire la care nu trebuie să plătești. Râdeam pe tăcute, dar ar fi putut foarte bine fi și un hohot de plâns sănătos la gândul fricilor din trecut, constante de când mă știu, cu fundații mișcătoare al unor castele de nisip – sărăcia, stagnarea și violența în toate dimensiunile și nuanțele lor posibile. Și mă gândeam cum oare n-am murit de frică la propriu înecată în toată paranoia asta. Așa pur și simplu într-o zi oarecare când pășeam spre școală, servici sau casă cu gândul că asta-i ziua, ziua în care toate cheltuielile vor fi încheiate, ziua zero în care pa.

Deodată văd pe o tejghea împuțită de frigărui și dracu știe ce alte dubioșenii uleioase – un glob pământesc, aquamarine și rotativ ( ca acela primit cadou de la Vali la 30 de ani înainte s-o tai în Cuba) izbindu-mi retina de moalele capului. Ce naiba mai e și ăsta? O glumă total anacronică în peisajul pământiu al periferiei de oraș birmanez, la drept vorbind la naiba în praznic și cam deloc feng shui dată fiind locația.

Vreau să prind momentul, poate e o notiță vizuală pe mai tarziu, dar nici bine nu mă postez în fața tejgheluței că îmi dau seama de ce am bătut amar de drum din Iași via Yangon și camerele lui fără ferestre în care am dormit dusă cel puțin 35 de ore și mai multe minute, de ce m-am plimbat cu scuterul prin Bagan cu toate cele 2000 și mai multe de temple, la răsărit, prânz și apus, de ce am lansat-o o întrebare într-o doară Federației de Turism din Myanmar despre o colaborare, de ce mi-au răspuns într-o clipită, de ce m-a luat melancolia egal cu aproape reumatismul vreo 4 zile într-o cameră frumoasă de hotel cu tot atâtea stele și ferestre aproape curate la gândul că iar am devenit sau mai repede nu mi-am revenit defapt niciodată din meteahna meteorosensibilității ăleia nenorocite care mă face să lâncezesc neproductiv în pat, de ce....

Un bebeluș necopt mă privește fix în ochi. Se uită curios, nu face o mișcare. E in expectativă. Din spatele tejghelei uleioase, a frigăruilor aburinde și a întreg globului pământesc o femeie îl leagănă în brațe. Ne pufnește rîsul simultan, două ființe noi nouțe, eu fără fricile generațiilor generațiilor mele și el fără conștiința existenței reale a unor mari iluzii și mulțumesc zeilor că am ajuns aici, acum, nici o secundă mai târziu nici o secundă mai devreme.

O zi nouă în fiecare zi.