Cred că provocarea e atunci când mă întorc, nu când plec. Pe drum, cumva (o fi magie?) găsesc resursele și motivația necesară să trec de toate. Fie singură, fie mă ajută o persoană binevoitoare, mereu s-au rezolvat toate problemele. Însă atunci când ajung acasă trebuie să mă adaptez iar la un spațiu mic (la bloc, între betoane), în același oraș pe care îl cunosc de atâția ani (poluat, plin de oameni încruntați și mașini grăbite), însă am norocul prietenilor, care sunt aceeași, însă de fiecare dată alții. Ei îmi fac întoarcerile mai plăcute. În trecut aveam și episoade depresive post-călătorie pentru că nu știam să-mi gestionez foarte bine trăirile și emoțiile, însă îmi place să cred că acum pot găsi frumosul în orice, chiar și în cenușiul blocurilor ieșene.